avatar
+0.96
Рейтинг
1.50
Сила

Aurelian Lavric

AurelianLavric
773

Ștefan cel Mare – simbol naționalist?

 I. Mai ales după dezintegrarea pe cale violentă, cu prețul a numeroase pierderi de vieți omenești, a Iugoslaviei, cercetările privind naționalismul au proliferat în Occident. În Republica Moldova nu am consemnat până în prezent încercări notorii în acest sens, cu toate că acestea se impuneau, cel puțin în contextul analizării cauzelor conflictului de pe Nistru din 1992. În ultimul timp în literatura de specialitate se statornicește tot mai adânc diferența între noțiunile de „naționalism” și „patriotism”. Personal împărtășesc opinia cercetărorului francez Paul Sabourin care, făcând referire, la rândul său, la alți autori, afirma că „patriotismul înseamnă a-i iubi pe ai tăi, naționalismul înseamnă a detesta pe alții” [1]. Din păcate, de la o simplă detestare, naționalismul a ajuns de-a lungul timpului o ideologie politică foarte periculoasă. În 1994, un grup de intelectuali francezi și polonezi (printre semnatari menționăm nume precum Adam Michnik și Pascal Bruckner) au lansat „Declarația de la Cracovia” în care se menționează: „Față de renașterea fenomenelor naționale la care asistăm astăzi în toată Europa, trebuie să fie introdusă o distincție foarte clară între afirmarea faptului național, ca expresie a unei identități colective și de rezistență la opresiune,  și neonaționalismul care se prezintă ca ideologie exclusivă a interesului național, într-o formă opresivă, anexionistă și chiar rasistă” [2]. În opinia lui Sabourin, din naționalism poate proveni șovinismul, care „ne face să ne gândim că Națiunea căreia îi aparținem este superioară oricărei alta. Dar, dacă acest sentiment se bazează pe ideea de rasă, ajungem atunci la forma cea mai oribilă, la cel mai extrem naționalism, al cărui exemplu este nazismul” [3]. De șovinism este legată xenofobia, care, deși semantic înseamnă „frica de străini”, a ajuns să însemne detestarea străinilor.
AurelianLavric
1100

Intrarea teritoriului dintre Nistru şi Bugul de Sud în economia spaţiului geopolitic rusesc: de la origini până în prezent

Zona corespunzatoare dintre Nistru si Bugul de Sud1. Introducere

            În 2012 se împlinesc 220 de ani de la ocuparea şi anexarea de către Imperiul Rus a spaţiului dintre Nistru şi Bugul de Sud, denumit cu precădere din timpul celui de-al II-lea război mondial Transnistria (aceasta era denumirea oficială a formaţiunii teritorial-administrative dintre Nistru şi Bug, aflată sub administraţie românească în anii 1941-1944). Teritoriul în cauză a intrat în vizorul statului expansionist ţarist în 1740, când Rusia a ajuns la Bugul de Sud, devenit graniţă ruso-otomană.

În perioada anterioară a avut loc o înrădăcinare a populaţiei moldoveneşti în spaţiul de la est de Nistru, controlat de Imperiului Otoman. La 11 septembrie 1681, în urma păcii de la Radzindintre Rusia şi Imperiul Otoman, domnitorul moldovean Gheorghe Duca cere şi este investit de turci cu titulatura de “«gospodar al Ucrainei» – de la Nistru la Bug” [„Ucraina «cea mică»”] [1]. (Nicolae Iorga s-a referit la acest fapt istoric în memoriul său la Academie, intitulat „Ucraina moldovenească”). Dar după ce în anul 1683, Gheorghe Duca a participat împreună cu domnitorul muntean Şerban Cantacuzino, alături de turci, la asediul Vienei, la 19 decembrie 1683, în cadrul acţiunilor militare întreprinse de Polonia, ca membru al Ligii Sfinte, Ştefan Petriceicu intră în Moldova şi ocupă Iaşii. La 25 decembrie 1683 un detaşament polon îl face prizonier pe Gheorghe Duca şi-l duce în Polonia, unde domnul Moldovei moare la 31 martie 1684. Ştefan Petriceicu s-a aflat la conducerea Statului Moldovenesc până în martie 1684, când a fost silit să se retragă în Polonia sub presiunea tătarilor. Întrucât nu era recunoscut de turci ca domnitor al Moldovei, nu ştim dacă a preluat hătmănia “Ucrainei Mici” (interfluviului nistreano-bugean). Nicolae Iorga scrie că dominaţia a trecut în 1683 la urmaşul lui Duca – “Dimitrie Cantacuzino, cum o dovedeşte titulatura din documente şi pecetea (...)” [2].